Stiu ca ma minti...chiar stiu.

Cum si cand incepem sa mintim?

Inca din copilarie, descoperim ca parintii, colegii, prietenii, pot fi manipulati daca apelam la mici minciuni care tin de comportamentul sau de atitudinea noastra. Conform unor cercetari recente, se pare ca minciuna este un mecanism care tine de supravietuire si ca s-au evidentiat chiar anumite zone ale creierului care se activeaza atunci cand spunem o miniciuna sau cand avem un comportament inselator. Disimularea face parte din conditia umana.

„Omului i s-a dat o limba cu care sa poata vorbi si cuvinte cu care sa poata sa isi ascunda gandurile.”Proverb unguresc

Invatam foarte devreme sa apelam la minciuna. Chiar de cand suntem mici. Mai mult, concluziile a doua studii recent publicate de Psychological Science sunt ca, la sugestiile parintilor, copiii de numai trei ani sunt deja in masura sa isi ascunda dezamagirea in fata unui cadou urat si sa multumeasca politicos cu surasul pe buze.

Evident aici nu este vina copiilor, ci a parintilor, care in loc sa sustina copiii in a fi sinceri, sustin perpetuarea minciunilor si dezvoltarea unei personalitati artificiale - pana la urma asa este asigurat succesul in societate, prin mici sau mari pacaleli. Si exact acesti “mincinosi in miniatura” isi vor croi un drum mai bun in viata, sustin autorii cercetarii de la Universitatea din Oregon.

„Minciuna are functiile ei normative, ca si patologia sa. La fel si adevarul.” Arnold Goldberg

Intelegem de mici ca a spune minciuni este un comportament util din punct de vedere social, ne permite sa avem relatii bune cu toata lumea si, ulterior, vedem cum societatea chiar incurajeaza comportamentele mincinoase - prin minciuna poti uneori sa obtii posturile cele mai bune pe scara sociala. Nu intamplator copiii cei mai abili in a-si masca emotiile s-au dovedit a fi copiii unor parinti cu tot atata putere “de control”, diplomati si de succes.

Ce inseamna ’’a minti’’

„A minti spre folosul tau e o inselaciune, a minti spre folosul altcuiva e o frauda, a minti pentru a dauna e calomnie; dintre toate soiurile de minciuna, acesta e cel mai josnic. A minti fara folos nici paguba pentru tine sau pentru altii nu este a minti: nu e minciuna, e fictiune.” J.J. Rousseau

Minciuna apare dintr-o varietate de motive, unele cu intentia constienta, altele fara. A minti inseamna, prin definitie, a insela, a amagi, dar nu toate formele de inselare inseamna minciuna. Limbajul minciunii este de cele mai multe ori complex si creaza confuzii, in functie de insasi natura subiectului.

Si, stim cu totii, cam toata lumea minte. Incepand de la banala afirmatie ”Vai, draga, cat de bine arati azi!”, care poate sa fie o minciuna nevinovata, pana la minciuni care au un scop bine definit, pentru atingerea caruia se apeleaza la inventii de natura psihologica sau medicala.

Dar hai sa vedem ce inseamna, conform dictionarelor, ’’a minti’’ si cateva dintre definitiile minciunii, inclusiv in forma sa patologica:

A minti

• A face afirmatii care denatureaza in mod intentionat adevarul.
• A induce in eroare pe cineva; a insela.

Minciuna

• Deprindere de a minti.
• Inselaciune, viclesug.
• Fictiune, nascocire, plasmuire.
• Afirmatie prin care se denatureaza in mod intentionat adevarul; neadevar.
• Plasmuire rauvoitoare pusa in circulatie; scornitura; nascocire; ’’Ce-i in mana nu-i minciuna’’ - nu te bizui pe promisiuni, ci multumeste-te cu ce ai in mod sigur.

Exista multi factori care ne influenteaza comportamentele si care pot predispune o persoana sa minta; asa cum spuneam, toata lumea minte - diferenta este in frecventa, scopul si gradul in care se minte.

De ce unii mint, in situatii in care adevarul le-ar fi mult mai de folos? Se pare ca in situatii de acest gen, continutul minciunii nu este asa de important ca simplul fapt de a minti. Exista minciuni ocazionale, la care cu totii apelam, mai mult sau mai putin constient si, de asemenea, minciuni atat de frecvente, incat duc la un comportament compulsiv care afecteaza intreaga personalitate – si aceasta este forma extrema a minciunii, expresia unei patologii psihologice.

Forma extrema a minciunii, cunoscuta sub numele de “pseudologie fantastica”, este o tendinta de a minti a unor persoane inteligente, care duc lipsa de atentie si care cauta sa fie protagonistele unei povesti, pe care ajung sa o creada si ele. Referitor la aceste persoane, psihologii spun ca nu este vorba despre un creier bolnav, ci despre un comportament imatur, ce se poate agrava si poate ajunge sa creeze o viata falsa.

Mincinosul patologic ajunge sa creada minciunile pe care le spune, ajungandu-se, incet dar sigur, la o problema grava de personalitate: stima de sine scade treptat, are nevoie de interesul altor persoane, pe care il castiga spunand povesti atractive; cand este descoperit, poate chiar sa se imbolnaveasca din punct de vedere psihic si mai rau, sau sa inventeze alte situatii, alte personaje, pentru a starni interesul celor din jur si a atrage din nou atentia lor.

Psihiatria descrie mitomania ca:

• Tendinta constitutionala de a altera adevarul, tendinta la fabulatie, la minciuna si la crearea de fabule imaginare;
• Tendinta patologica mai mult sau mai putin voluntara si constienta, nu este deci doar actiunea de a fabula sau de a minti, ci este o veritabila constitutie, un tip de dezechilibru care determina individul sa elaboreze in permanenta relatari de evenimente si de acte care nu au avut loc, dar despre care celalalt este facut sa creada ca autorii relatarii au fost martori si actori, descriindu-se, in general, intr-o pozitie avantajoasa.

Oameni diferiti spun diferite tipuri de minciuni din diferite motive. Afirmatia in sine pare sa fie un truism. Fiecare persoana tinde sa aibe o maniera proprie in care gestioneaza „adevarul” sau ceea ce considera a fi adevarat. Este vorba nu doar despre comunicarea inselatoare cu ceilalti, dar si despre maniera in care ne auto-dezamagim. Personalitatea este importanta in determinarea acestor tipare sau moduri de a-i insela pe altiii si de a ne insela pe noi insine, iar stilul in care o facem este un aspect al personalitatii fiecaruia.

Se minte pentru a fi acceptat, pentru a avea succes. Pentru a obtine avantaje in munca, pentru a scapa de necazurile vietii cotidiene, pentru a evita controale si critici, dar si pentru a nu crea neplaceri: minciunile in scopul binelui.

Din punct de vedere evolutiv, se spun minciuni mai ales pentru a-ti salva viata. Un studiu care urmeaza sa fie publicat curand in “Journal of Nonverbal Behavior”, efectuat de Luigi Anolli, arata ca “minciunile altruiste” se spun mai ales partenerilor, rudelor si prietenilor, in timp ce minciunile “egoiste”, care fac rau aproapelui, sunt spuse strainilor.

Sinceritatea – norma a conduitei sociale sau tabú social?

„Si in fond, ce este o minciuna? Adevarul mascat…” Lord Byron

La unele popoare minciuna are un rol social mai important decat la altele. De exemplu, in cultura chineza, bazata pe armonie si imagine, copiii sunt invatati sa minta inca de la gradinita, pentru a intari legaturile de grup, iar a spune adevarul este considerat un comportament prostesc. De altfel, pentru orientali in general, a fi sincer poate constitui o incalcare a conduitei sociale.

Si daca la musulmani inselatoria este condamnata de Coran, minciuna prin omisiune, lucrurile nespuse din pudoare sunt la mare pret, iar a-l intreba pe un barbat ce mai face sotia lui este o ofensa grava.

In sistemul occidental, adevarul reprezinta o valoare numai la nivel teoretic. A fi cinstit nu inseamna sa spui adevarul in orice ocazie si cu orice pret, ba chiar, in opinia psihologilor, capacitatea de a tine un secret este chiar o dovada de maturitate si independenta - doar copiii ii povestesc totul mamei, adultii mai stiu sa si taca.

“Calitatile obligatorii” ale mincinosului

„Mincinosul are nevoie de memorie buna.” Pierre Corneille

O echipa de cercetatori din Pennsylvania a descoperit ca, atunci cand omul minte, sunt activate alte parti ale creierului decat atunci cand spune adevarul, activitatea cerebrala se intensifica in zonele responsabile cu inhibarea reactiilor (autocontrol), monitorizarea erorilor si concentrarea atentiei.

Realitatea este urmatoarea: creierul nostru este pregatit sa spuna intotdeauna adevarul, in timp ce pentru a minti trebuie sa se organizeze si sa actioneze ca in fata unei solicitari neprevazute.

Mincinosul trebuie sa aibe o atentie distributiva foarte bine dezvoltata, sa retina minciunile si circumstantele in care a mintit, si chiar isi dezvolta abilitati de a minti cu naturalete maxima, incat pentru persoana mintita, totul poate deveni extrem de confuz, mai ales ca se poate minti cu o privire, se poate minti cu un gest, se poate minti cu un cuvant. Si totusi… “Ulciorul nu merge de doua ori la apa – ori se sparge, ori se crapa”, spune un vechi proverb romanesc.

Mint si animalele sau doar oamenii?

“Minciuna - o strategie pentru a obtine acel ceva in plus pe care crezi ca nu il poti obtine spunand adevarul.”

A te preface este lucrul cel mai natural cu putinta dar, mai mult, nu este o prerogativa exclusiva a fiintelor umane, copii si adulti, ci si a lumii animale. Cercetarile asupra comportamentului animalelor (etologie si sociobiologie) sunt instrumente foarte utile in intelegerea rolului instinctelor in cadrul diferitelor specii. Aceste cercetari ne permit o intelegere mai buna a functiilor de baza ale creierului care ar sta la baza comportamentelor umane.

Studierea comportamentelor inselatoare la animale pot avea importante implicatii in evidentierea factorilor care influenteaza diferitele tipuri de minciuna la oameni, fie de natura verbala, fie non-verbala.

Minciuna este o strategie atat de veche incat cercetatorii scotieni Richard W. Byrne si Nadia Corp, care au studiat grosimea scoartei cerebrale a primatelor, au datat-o din perioada raspandirii marilor maimute pe Terra, in urma cu 12-14 milioane de ani. Pe masura ce volumul scoartei cerebrale a crescut creierul “s-a specializat” in minciuna.

Exista maimute extrem de abile in a insela. Iata un exemplu: un babuin (mascul) a prins o antilopa pe care nu ar fi vrut sa o imparta cu femela. Femela insa, mai abila, i-a distras atentia prin mijloce „feminine”, a inceput sa-l alinte si sa-l mangaie pana cand el a uitat cu totul de prada, apoi i-a furat prada si a fugit. (Lewin 1987)

Pinocchio sau pericolul „mastilor”

Conform lui Harry G. Frankfurt, profesor de filosofie la Universitatea Princeton, “On Bullshit”, aprofundeaza tendinta omului de “a spune gogonate”: nascociri sau literalmente “minciuni sfruntate”, care sunt mai rele decat minciunile simple, “deoarece mincinosul ignora deliberat adevarul, dar il cunoaste. Cel care spune minciuni sfruntate, in schimb, nu este interesat de adevar”.

Faptul ca omul a devenit atat de bun in a turna minciuni, in opinia lui Frankfurt, este in functie de traiul intr-o societate democratica “marketing-oriented” - orientata spre economia de piata. Totul depinde de asa-numitul “control inhibitor”, cu alte cuvinte de capacitatea de a tine in frau limba la momentul oportun si de a inlocui prima reactie instinctiva, de obicei negativa, cu una mai diplomatica.

Asa cum relateaza revista Scientific American, psihologul american Robert S.Feldman a filmat in ascuns studenti de la Universitatea unde preda, Massachusetts Amherst, in timp ce vorbeau cu un strain si apoi le-a cerut sa analizeze inregistrarile si sa dezvaluie cate minciuni au spus in cursul intalnirii: 60 la suta au recunoscut ca au mintit cel putin o data in zece minute de conversatie. Atat fetele cat si baietii au spus minciuni cu aceeasi frecventa. Dar, a remarcat Feldman, fetele pentru a-l face pe strain sa se simta mai in largul sau, iar baietii pentru a lasa o impresie buna.

Toti avem un Pinocchio in noi, un „copil interior al trecutului” si e indicat ca acest copil interior sa fie asumat si acceptat. Situatiile care au generat acest Pinocchio interior trebuie analizate si evaluate, intelese, prin alinarea durerii copilului si prin absorbirea constienta a invataturii pe care ne-a oferit-o lectia respectiva.

Astfel, situatiile mai putin favorabile nu vor fi sterse, nu stergerea trecutului trebuie sa apara, ci amplasarea acestuia intr-un context mai larg, in care compasiunea, asumarea acestei fatete a personalitatii vor formeaza un nou cadru de referinta pentru vechiul tipar – iar prin aceasta, il transformam pe acel Pinocchio interior si ii vom zambi cu intelegere.

Cand ocolim adevarul negam, de fapt, o parte din fiinta noastra, evitam sa ne prezentam asa cum suntem in realitate si, mai mult, esuam „cu succes” in a-i face pe ceilalti sa aibe incredere in noi.

Simpaticului personaj al lui Collodi, Pinocchio, ii crestea nasul atunci cand spunea o minciuna. Pana la urma, intr-o dimineata, papusa din lemn, preschimbata in bine, s-a trezit ca a devenit un vioi, frumos si inteligent baietel cu ochii albastri. Oamenii care ajung prizonierii propriilor neadevaruri se pot trezi ca nu-si mai pot recunoaste chipul atunci cand, intr-o dimineata, se privesc in oglinda.

A-l re-cunoaste in noi pe Pinocchio, inseamna si sa ne constientizam ‘’umbra'’, adica acea parte din noi pe care o negam, nu o acceptam dar care iese la suprafata chiar cand nu te astepti.

Umbra asta e de fapt ‘’sacul'’ mare pe care il tragem dupa noi prin viata si contine de obicei cam tot ce au reusit altii sa reprime la noi (ce nu le-a placut parintilor la noi, lucruri considerate in general neacceptate de mediu - cu toate ca vocea noastra interioara ne indeamna sa le facem, nu sa le evitam…) dar si impulsuri sau emotii naturale de care ne-a fost vreodata rusine.

Umbra contine toata energia vitala a copilului interior si care a fost catalogata de altii drept revolta, sexualitate, emotie etc. - si chiar nevoia de odihna, de visare cu ochii deschisi, care este posibil sa fi fost criticate si catalogate de catre altii drept lene…

Sacul personal al fiecaruia contine un amestec diferit de ‘’fructe interzise'’, desi uneori putem avea o umbra comuna cu alte persoane. A-ti constientiza „umbra” inseamna de fapt a merge mai departe si a fi in contact cu tine.

Acum ca e clar pentru tot prostu, sa zic asa, cum sta treaba cu mintitu... eu vreau sa te intreb de ce ma minti...mai ales ca sti cat de mult inseamna pt mine sa fi sincer/a cu mine. Si sti ca (te) simt... si proasta fiind, am cautat sa vad daca ma insel cumva; si normal ca m`ai mintit, am avut dovada in mana. N`am putut sa`ti spun atunci, si nici chiar in zi de azi nu am putut sau nu am avut curajul sa`ti spun. Probabil pentru ca mi`e frica de o cearta inevitabila deviata de acest subiect; si sunt sigura ca daca iti spun ce ma macina o sa fiu de`a dreptul suparata pe tine... of si nu vreau sa fiu. Prin urmare... ma mint in continuare ca nu m`ai mintit (chiar daca am vazut alb pe negru ca asa e) doar pentru a ignora cu desavarsire un motiv de disputa intre noi. Undeva in idiotenia mea iti gasesc scuze, gandindu`ma ca poate TOTUSI nu e asa cum am vazut eu si POATE aveai tu un motiv bun sa faci ce`ai facut, si sa`mi ascunzi asta. Am nevoie de sufletul meu...am nevoie sa`i spun tot... cu lux de amanunte si sa ma ajute, sa ma linisteasca si sa ma indrume! Ce sa ma fac...? daca se intampla ceva si o sa izbucnesc? ce sa fac? ce sa fac? ar trebui sa`i spun si s`o rezolvam nu? dar nu vreauuu!!! stiu ca daca o spun cu voce tare o sa ma supar in adevaratul sens al cuvantului si nu vreau! ntz!! sa nu mai minti! sau fa in asa fel incat, chiar daca te simt, sa nu mai gasesc chestii care sa`mi confirme ca am dreptate. Nu ma lasa sa ma indepartez de tine...

Minte`ma... dar minte`ma frumos.