Verde.


Tu, fir de iarbă, pe tine cine te întreabă? Cine te întreabă dacă ţi-e bine? Vântul te bate, soarele te arde, ploaia te îneacă, gerul te îngheaţă, iar noi ceilalţi te călcăm în picioare. Pe tine nu te doare? Te ridici mereu, oricât ar fi de greu. Aşi vrea să am şi eu puterea ta, să pot rezista tuturor celor ce mă fac să cad. Aş vrea să mă pot ridica şi să merg înainte ca şi cum nimic nu s-ar fi întamplat. Tu de ce poţi?
Ce ai tu iar eu nu am? Sau poate am eu ceva ce tu nu ai. Poate sentimentele sunt de vină. Cred că dacă nu aş suferi din cauza celor ce mă fac să cad, aş fi la fel ca tine. Aş fi puternică. Aceasta să fie soluţia pentru a-ţi continua mereu drumul? Dar cum să renunţi la sentimente, când ele sunt cele care te fac să simţi în fiecare clipa că trăieşti. Şi ce rost mai are să mergi înainte dacă nu simţi că trăieşti? Nu! Nu vreau să renunţ la sentimente şi nu o voi face, nu mai vreau să fiu ca tine... chiar dacă eşti mai puternic. Vreau să simt tot! Vreau să simt armonia, iubirea prietenilor şi a părinţilor, entuziasmult, satisfacţia, extazul, protecţia, grija şi responsabilitatea, euforia şi toate celelalte! Iar dacă pentru aceste bucurii ale vieţii se intamplă să mai cazi din când în când, părerea mea e că merită cu desăvârşire. Trebuie doar să fim pozitivi şi să ŞTIM că totul va fi bine.
Verde fir de iarbă, te admir, dar nu mi-aş dori să fiu ca tine. O sa fiu...ca mine.
Acum mă credeţi nebună? Pentru că tocmai i-am vorbit unui fir de iarba?ei bine...nu mă consider. Am pornit de la ideea că un fir de iarba are si el,la fel ca şi mine sentimente, dar am ajuns la concluzia că nu e asa. Totuşi, eu iubesc natura şi o consider una dintre cele mai bune prietene ale mele. Îmi place să cred că natura simte, dar nu în sensul despre care vorbeam la inceput. Sunt sigură că o floare suferă dacă e rupta cu cruzime, dar nu literalmente.

Oamenii si Natura
Mulţi susţin că e foarte uşor să descri natura căci e un cuvant ce-l auzi în fiecare zi pe buzele multor persoane, dar în realitate lucrurile nu stau chiar aşa. Natura…natura…un cuvant foarte raspândit şi de multe ori asociat „casei noastre”.
Când eram mai mici, pe la 6-7 ani descriam parfumul florilor, verdele copacilor, frumuseţea plantelor, însa acum mergând pe stradă după parfumul florilor dai de un coş de gunoi, de sticle şi hârtii aruncate la întamplare. Verdele copacilor (unde e... având în vedere că nu se mai văd nici copaci în ziua de azi) frumuseţea plantelor ….la ce mai foloseşte…e mult mai uşor să pui un poster pe perete decât să creşti o plantă…nu??? Cel puţin posterul nu cere apă. Nu sunt lucruri de râs, având în vedere că la începutul compunerii am considerat natura casa mea. Nu stiu cine doreşte să trăiască într-o casă în care absenţa „curăţeniei” o transformă într-o cocină de porci.
În general se spune că noi, animalele şi lumea vegetală ar trebui să ne completam căci unul fară de celălalt nu putem supravieţui. În schimb noi ce facem?… tăiem mii de metri pătraţi de pădure în fiecare zi. Sincer asta nu se mai prea potriveşte cu : „nu putem trăi unul fară celălalt”.Şi totuşi noi avem curajul să plângem milioanele de morţi din al doilea război mondial...acum intrebare: bombele stiau că noi avem viaţa??? Tare mi-aş dori să văd ce mi-ar raspunde un copac daca-r putea. Să nu uitam totuşi că în al doilea război mondial cei ce au lansat bombele suntem tot oamenii, în schimb în zilele noastre nu sunt copacii cei ce ne-au pus pe noi sa-i tăiem...suntem tot noi, oamenii, cei care decidem fară a fi influenţaţi de nimeni. Poate că în Biblie e scris că Dumnezeu l-a făcut pe om fiinţa superioară, dar mai e scris că Dumnezeu a facut şi celelalte lucruri. Acum mă intreb eu…oare Dumnezeu ne-a creat ca să dominam?, să cucerim?, să distrugem? sau să trăim în pace cu celelalte creaturi?. Se presupune că noi suntem fiinţele inteligente dar sincer acum… dacă asta este ceea ce numim inteligenţa aş prefera sa fiu un copac, o plantă….
Din câte stiu eu, Bush e unicul preşedinte al unei ţări puternic industrializată ce nu a semnat acordul pentru reducerea gazelor toxice in atmosferă. În schimb dacă ne gândim bine la ce foloseşte, atâta timp cât industria Americii merge bine??? Păi da…că eu când ies afară, în loc să miros o floare iau o gură bună de deşeuri toxice. Adevărul e că în ultimul timp toţi incearcă sa ia o bucaţică din peretele casei noastre comune chemată natură (de parcă n-am avea loc toţi !).
Situaţia naturii în ziua de azi mă preocupa, pentru că o consider casa mea... deci mi-aş dori foarte mult să fie un pic de ordine, curaţenie şi mai ales pace.
Sper ca cineva să înţeleagă ceea ce am scris mai sus pentru că este exact ceea ce se creeaza în mintea şi sufletul meu uitându-ma in jur la „natură”.

SCURT ISTORIC LUNG

Legenda clasei a X-a B

Se spune că demult (mai exact pe 15 septembrie 2007) un grup de boboci agitaţi şi dezorientaţi au paşit în curtea Liceului Teoretic Mircea Eliade, acesta devenindu-le cea de-a a2a casă pentru următorii 4 ani.
Nimeni nu (prea) cunoştea pe nimeni asa că am inceput sa facem schimb de id-uri de mess si numere de telefon. Ne-au fost prezentaţi şi profii, diriga, liceul, regulamentul şi toate cele. Nu au trecut nici două saptămâni şi eram cei mai buni prieteni, o veselie continuă ne inconjura! Era o placere să venim la şcoală că de!...eram şi noi la liceu! Dar ...nenorocirea nu întarzie să apară.
Era într-o miercuri...iar profa` de română (fosta) anunţase o lucrare de control “neanunţata” pentru a doua zi. După cum era şi normal, în ziua cu pricina, nimeni nu ştia nici măcar titlul lecţiei.Ce să facem? Ce să facem....?
“-Hai să chiulim!”
“-Dar stai....avem română a3a oră....cu orele de după ce facem?” “- Chiulim şi de la ele!”
“ -Bineeeee.”
Pauza era trecută, nu era timp de împachetat ghiozdane asa că am plecat fară, cu gândul să ne întoarcem mai târziu după ele.
În parcul din apropiere era soare, aveam suc si pufuleţi, bănci numai bune de stat la poveşti, iar noi mândri nevoie mare că escapada noastră a fost un succes (deocamdată!).
Pe la si 45 ne-am gandit să mergem după ghiozdane. Ne-am oferit cinci copii şi duşi am fost. Clasa era goala, aşa cum o lăsasem(spre bucuria noastra), am încuiat uşa si ne-am pus pe împachetat lucrurile colegilor încercând să nu facem prea mult zgomot.La scurt timp cineva zice: “şşşşşştttttt”. Nimeni nu mai mişca şi ciulim toţi urechile.
TÂC TÂC TÂC ...tocuri care se apropiau în grabă.Am năvalit toţi în spatele clasei cu respiraţia tăiată.
“-9b deschideţi uşa! Ce faceţi acolo?!”
Împinsă de la spate(de către ALEX!) mă duc tremurând din toate încheieturile să deschid usa.
Am încercat noi sa minţim....dar ce? Cum să explicăm?...Am spus adevărul, la care profa mai puţin şi îşi facea cruce la cât de uimita era. Ne-a spus că nici măcar nu îi trecuse prin gând să ne dea lucrare de control aşa cum credeam noi. Ne-am scuzat cum am putut(dar imaginaţi-va...5 copii, fiecare cu câte 6-7 ghiozdane atârnându-i greoaie după gât, roşii la faţa de ruşine spunând “ne pare rău”). Vi se pare comic, nu?Dar staţi că nu am terminat.
Telefonul unuia dintre baieţi suna incontinuu şi devenea insuportabil aşa că a raspuns (acolo, de faţa cu profa). La sfârşitul convorbirii (cu cei care ne aşteptau afară) spune cu zâmbetul pe buze : “doa`na profesoară, ne lasaţi vă rog să plecam că ne aşteaptă colegii în parc?”...noi nu ştiam dacă să râdem sau să plângem, în final am râs cu lacrimi iar profa...a dat din mână a lehamite spunând ”-Bine, plecaţi odată. Discutăm noi mâine la oră...dacă nu plecaţi iaraşi în parc.”
Cam asta a fost....am povestit apoi si celorlalţi colegi din parc, iar ce a urmat a doua zi a fost teorie pura;de la dirigă,profa de română,profa de engleză(cu care aveam oră după română)...
Dar ne-am învaţat lecţia, şi vă sfătuim să faceţi la fel : ASIGURAŢI-VĂ ÎNTOTDEAUNA DACĂ PROFU/PROFA VORBEŞTE SERIOS CÂND VĂ SPUNE CĂ O SA DAŢI O ANUMITA LUCRARE ...În felul acesta veţi evita sa chiuliţi aproape o zi intreagă fară motiv (de parcă chiar am avea nevoie de unul)
Şi încă un lucru important...dacă sunteţi in criză de timp şi plecaţi de la şcoală fară ghiozdan, abandonaţi-l! Nu merită să riscaţi a fi prinşi pentru o adunătura de cărţi!

Al meu...


Trebuie să vă împartaşesc ceva şi o voi face făra introduceri, fară a spune ce zi a fost, dacă a plouat sau nu şi fară a povesti ce s-a mai intamplat pe la şcoală.De ce fac asta?pentru că sunt atât de nerabdătoare să povestesc ce am paţit încat nu mai conteaza nimic altceva din ziua de azi.
Mergeam singură pe drumul ce mă duce de fiecare dată acasă, visam, iar caştile din urechi mă protejau de zgomotul infernal al maşinilor ce treceau în viteza, lăsându-mă in urma lor.
Trebuie să menţionez că ultimul lucru pe care mi l-am dorit era să mă îndrăgostesc, sa iubesc(din nou!).
Dar i-am simţit atingerea protectoare, caldă, blândă si plină de iubire. Un fior a străbătut întreaga-mi fiinţa şi am tremurat vizibil pentru câteva secunde. Am închis ochii. Am savurat fiecare clipă magică ce trecea şi îmi doream să nu se mai termine.Nu puteam cere nimic mai mult.Era tot ce aveam nevoie în acea zi.
După acele puţine clipe de placere... mi-a fost furat...de umbre. L-am pierdut pentru câteva minute(pareau că nu se mai termină!), apoi s-a intors la mine şi m-a insoţit până acasă.
Ştiu că e imposibil să te vad şi să te simt pe cât de mult aş vrea, dar mai stiu şi că eşti întotdeauna acolo pentru mine şi că nu vei pleca niciodată...pentru că nu ai unde.Te voi regăsi mereu, ratăcit în adâncul şi îndepărtatu cer . Te iubesc pentru că tu nu ai cum să mă dezamăgeşti, tu nu ai cum să mă faci să plag, iar asta...e tot ce-mi doresc. Eşti al meu! Eşti soarele meu!