Verde.


Tu, fir de iarbă, pe tine cine te întreabă? Cine te întreabă dacă ţi-e bine? Vântul te bate, soarele te arde, ploaia te îneacă, gerul te îngheaţă, iar noi ceilalţi te călcăm în picioare. Pe tine nu te doare? Te ridici mereu, oricât ar fi de greu. Aşi vrea să am şi eu puterea ta, să pot rezista tuturor celor ce mă fac să cad. Aş vrea să mă pot ridica şi să merg înainte ca şi cum nimic nu s-ar fi întamplat. Tu de ce poţi?
Ce ai tu iar eu nu am? Sau poate am eu ceva ce tu nu ai. Poate sentimentele sunt de vină. Cred că dacă nu aş suferi din cauza celor ce mă fac să cad, aş fi la fel ca tine. Aş fi puternică. Aceasta să fie soluţia pentru a-ţi continua mereu drumul? Dar cum să renunţi la sentimente, când ele sunt cele care te fac să simţi în fiecare clipa că trăieşti. Şi ce rost mai are să mergi înainte dacă nu simţi că trăieşti? Nu! Nu vreau să renunţ la sentimente şi nu o voi face, nu mai vreau să fiu ca tine... chiar dacă eşti mai puternic. Vreau să simt tot! Vreau să simt armonia, iubirea prietenilor şi a părinţilor, entuziasmult, satisfacţia, extazul, protecţia, grija şi responsabilitatea, euforia şi toate celelalte! Iar dacă pentru aceste bucurii ale vieţii se intamplă să mai cazi din când în când, părerea mea e că merită cu desăvârşire. Trebuie doar să fim pozitivi şi să ŞTIM că totul va fi bine.
Verde fir de iarbă, te admir, dar nu mi-aş dori să fiu ca tine. O sa fiu...ca mine.
Acum mă credeţi nebună? Pentru că tocmai i-am vorbit unui fir de iarba?ei bine...nu mă consider. Am pornit de la ideea că un fir de iarba are si el,la fel ca şi mine sentimente, dar am ajuns la concluzia că nu e asa. Totuşi, eu iubesc natura şi o consider una dintre cele mai bune prietene ale mele. Îmi place să cred că natura simte, dar nu în sensul despre care vorbeam la inceput. Sunt sigură că o floare suferă dacă e rupta cu cruzime, dar nu literalmente.